Dacă am fi platonicieni, ne-am mulţumi să contemplăm ideea de nesimţire. O conceptualizare excesivă însă, n-ar fi de folos nimănui întrucât de nesimţire ne ciocnim peste tot, pe stradă, acasă, la serviciu, mai puţin în lumea ideilor. E greu ca o vită să fie nesimţită, nesimţirea este o prerogativă a fiinţelor care dispun de uzul raţiunii, nu neapărat definitorie pentru natura umană, nici postulată de firea omenească dar frecvent intâlnită.

Omul fiind o fiinţă socială, nesimţirea se manifestă cel mai bine la nivel de societate, ar fi dacă nu inutil, cel puţin lipsit de interes să analizăm felul în care un om poate fi nesimţit cu sine însuşi.

Nesimţirea fiind un fenomen social, se structurează asemenea societăţii, ţinând seama de categorii de vârstă, de rang, de clasă, de mediu, altoindu-se cu succes la orice nivel, de la bebeluş la babă, de la slugoi la baş boier. Fiind grefată pe fiinţa umană concretă, reală, pe omul în carne şi oase evadat din caverna lui Platon, se răspândeşte asemenea unei infecţii, difuzându-se până în cele mai intime cotloane ale personalităţii, devenind cu uşurinţă o a doua natură.

Mi-am intitulat articolul intermezzo pentru a intercala intre nesimţirea structurală şi cea structurată o poveste, o întâmplare reală menită să demonstreze că nesimţirea are anumite tipare, fiind legată atât de conflictul dintre generaţii cât şi de “lupta de clasă”, categoriile sociale sau de vârstă etichetând cu drag pe cele opuse drept nesimţite.

Povestea care urmează ilustrează un conflict între generaţii în care cel care tratează pe celălalt drept nesimţit nu îşi dă seama că-şi proiectează inconştient şi gratuit propria nesimţire asupra altora. Am putea da poveştii următoare un titlu pompos şi preţios pe măsura faptelor, cum ar fi:

Nesimţirea ca proiecţie a Eului Modelator în contextul conflictului intergeneraţional

Un prieten, mergând acasă în Micălaca, urcă la Podgoria într-un tramvai aproape gol. Aproape gol zic pentru că în vagon se mai aflau o elevă şi o babă, singura care până atunci şedea pe scaun. Văzând că toate celelalte scaune sunt goale, tânăra fata îşi luă îndrăzneala de a se aşeza ceea ce stârni instanteneu mania babei care, considerând probabil “statul jos” drept una dintre prerogativele exclusive ale senectuţii începu să o împroaşte pe copilă cu cele mai viguroase invective, elogiindu-şi propria decrepitudine şi bălăcărind tinerimea needucată sub forma unui discurs moralizator de genul:

“Nu-ţi e ruşine măi nesimţito? Aşa vă învaţă la şcoală? Aşa vă învaţă părinţii voştrii? Pe vremea mea nu era aşa etc… io zîc că… ci să te ridici frumos şi să dai locul oamenilor în vârstă etc… “, infama creatură perorând până pe Voinicilor unde au coborât atât prietenul meu cât şi victima abuzului verbal. Pe tot drumul, probabil din respect pentru vârstă sau din compasiune pentru alienare cei doi au tăcut…

Nu-i doresc babei decât să-şi încerce talentul de educatoare în aceleaşi circumstanţe cu un manelar…

Care din cele două era nesimţita? Mai mult ca sigur nu eleva ci comunista nenorocită care şi-a ieşit din fire pentru că n-o băga nimeni în seamă şi care fără să-şi dea seama proiecta asupra copilei propria ei nesimţire, evenimentul nefiind decât o expresie a refulării frustrărilor pe care baba le-a acumulat într-o viaţă lungă în care n-a învăţat nimic… decât eventual să mănânce zilele altora.

In acest caz, Eul Modelator a funcţionat. Baba modela realitatea în funcţie de propria ei viziune, crezând că prin vârstă îşi câştigase dreptul la respect. Ea era respectabilă, pretinzând respect din partea celorlalţi mai tineri. Or, acest respect neputându-se manifesta din pricina faptului că vagonul era gol, baba încerca să-l obţină silnic, impunând tinerei o normă de omenie şi de politeţe nu doar inutilă ci şi deplasată în acel context.

După umila mea părere baba nu merită nici un respect. Il merită copila care a lăsat-o să bată câmpii vituperând împotriva tineretului, părinţilor şi şcolii.

Sfântul Toma de Aquino spunea. “Bătrânilor nu li se acordă cinste din pricina debilităţii trupului (ratione debilitatis corporis) ci din pricina înţelepciunii agonisite de-a lungul întregii vieţi” .

Doar vârsta nu e un criteriu pentru a te bucura de respectul semenilor tăi. E fantastic cât de frumoşi pot fi bătrânii care într-o viaţă lungă au dat dovadă de bunătate, dragoste şi politeţe. Dar nimic nu e mai scârbos decât un bătrân de joasă speţă, îmbătrânit în rele, schimonosit de ura pe care o cloceşte împotriva tuturor, ură pe care a chivernisit-o sârguincios o viată întreagă.

Nesimţirea porneşte de la necunoaşterea limitelor propriei condiţiuni, de la exercitarea abuzivă a Eului Modelator asupra altora şi de la proiectarea propriei răutăţi asupra celorlalţi

“Le bon sens est l’effort d’un esprit qui s’adapte et se réadapte sans cesse, changeant d’idée quand il change d’objet. C’est une mobilité de l’intelligence qui se règle exactement sur la mobilité des choses. C’est la continuité mouvante de notre attention à la vie.”

“Bunul simţ este efortul unui spirit care se adaptează şi se readaptează fără încetare, schimbând ideea atunci când îşi schimbă obiectul. Este o mobilitate a inteligenţei care se reglează cu exactitate după mobilitatea lucrurilor.Este continuitatea mişcătoare a atenţiei faţă de viaţă”.

Scumpele noastre antinomii, care stăpânesc logica noastră aplicată, ne-ar impinge să definim nesimţurea prin contariul bunului simţ. Astfel, folosindu-ne de Bergson, am putea merge mai departe:

“C’est une inversion toute spéciale du sens commun. Elle consiste à prétendre modeler les choses sur une idée qu’on a, et non pas ses idées sur les choses. Elle consiste à voir devant soi ce à quoi l’on pense, au lieu de penser à ce qu’on voit.”

“Este o răsturnare cu totul specială a simţului comun. Ea consistă în pretenţia de a modela lucrurile după ideea pe care o ai, nu ideile după lucruri.. Ea constă în a vedea în faţa ta ceea la ce te gândeşti în loc să gândeşti ccea ce vezi.”

Bergson nu greşeşte definind astfel cele două abordări ale realului, dar am greşi noi reducând bunul simţ şi nesimţirea la o simplă atitudine a raţiunii practice faţă de real. Ele nu sunt doar manifestări tranzitorii ci pot deveni stări habituale.

Dar textele lui Bergson sunt relevante pentru fundamentul lor: bunul simţ izvorând din deschidere, nesimţirea din egoism, socotind realul la cheremul propriului nostru Ego.

Când facem referire la bun simţ, ne place să-l legăm de buna creştere, iar când tratăm pe cineva de nesimţit ne raportăm adesea la lipsa lui de educaţie.

Pentru Bergson termenii au alte valenţe, sunt tipare intelectuale, pentru noi românii sunt mai degrabă matriţe comportamentale, dar între cele două viziuni nu există o incompatibilitate radicală ci o complementaritatate perfectă.

Bunul simţ bergsonian este occidentalul Common Sense cu adânci rădăcini în antichitatea greco-romană, iar nesimţitul franţuzesc insensé e relativul lui insipiens, insane de la insanity, madness.

Sensus communis, common sense, bon sens, sens commun, Gemeinsinn, desemnează o relaţionare a ideilor cu experienţa umană, o formă de cunoaştere obţinută prin socializare, regrupând elemente transmise într-o societate dată, norme, valori obşteşti general acceptate a căror refuz antrenează în general excluderea sau marginalizarea în cadrul colectivităţii,

Pe meleagurile noastre, bunul simţ este cu precădere circumscris în limitele raporturilor interumane, apucăturile şi purtarea semenilor noştrii fiind calificate în funcţie de regulile comportamentale unanim admise, iar nesimţirea este privită drept o abatere de la consuetudini.

Ambele viziuni au legitimitatea lor. Existând două tipuri de bun simţ, un bun simţ raţional, expresie a logicii naturale şi un bun simţ practic, raportarea personală la nişte norme moştenite, cel de al doilea fiind consecinţa celui dintâi. De aceea nu există bun simţ sau nesimţire independent de raţiune.

Bunul simţ ca şi nesimţirea se raportează la raţiune, fiind definitorii pentru oameni, nu şi pentru restul vieţuitoarelor, postulând natura umană, ba chiar şi viaţa pentru că e greu să fii bine simţit sau nesimţit dacă eşti mort. Pe plan intelectual este expresia raţiunii flexibile în contact permanent cu realul şi cu mutaţiile lui permanente, iar pe plan social ajustarea raporturilor cu ceilalţi după nişte cutume validate de inteligenţa înăscută.

Cât despre nesimţire, considerată din punct de vedere raţional este încercarea de a subjuga realul propriului EU modelator, în funcţie de idei preconcepute, o incapacitate de a se sincroniza cu dinamica existenţei, o formă de handicap mintal rezultat dintr-un egoism speculativ, manifestându-se practic prin respingerea sistematică a politeţei şi regulilor îndătinate de convieţuire socială. (va urma)

http://sorinseviciuprotocol.wordpress.com/2010/08/27/norme-generale-observatii-preliminarii/

Absenţa unui fundament revelat sau obiectiv, poate face ca ceea ce ieri era considerat un bine, astăzi să fie etichetat drept rău, în funcţie de interesele noastre personale. Un creştin nu poate accepta această situaţie.

Negarea unui fundament obiectiv al adevărului şi al binelui nu a apărut în zilele noastre. Proorocul Isaia la capitolul 5, verset 20 spune: “Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele, rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!”, textul având un anumit raport şi cu discuţii pe care le-am mai purtat asupra acestui subiect.

Ca şi creştini trebuie să recunoaştem obiectivitatea binelui, propunând un fundament al moralei bazat pe Revelaţie, evitând însă o atitudine talibanică, lipsită de respect sau atacând persoanele care nu sunt de acord cu noi.

Statul este laic, în ocurenţă, nouă creştinilor indiferent de confesiune, ne rămâne o singură opţiune şi anume aceea de a schimba sistemul din interior, aducând la putere prin votul nostru politicieni care să susţină doctrina noastră, aşa cum se întâmplă spre exemplu în Polonia.

Eu personal nu aş vota cu un om care ar propune un sistem dictatorial, interzicând libertatea de conştiinţă şi cea de expresie.

Religia în contectul politic actual, nu mai e o normă socială, dar dacă noi creştinii am propovădui prin exemplul vieţii noastre o doctrină bazată pe înţelegere, bunătate, toleranţă, deschidere, dragoste, am putea transforma societatea în bine.

O atitudine ostilă, bigotă, agresivă, dispreţuitoare, fundamentalistă, răutăcioasă nu poate decât să adâncească prăpastia dintre societatea secularizată a zilelor noastre şi creştinism.

Or, creştinismul neputând fi prin definiţie decât ceva pozitiv, nu văd de ce nu am susţine valorile comune pe care le promovează toţi oamenii de bine, atâta vreme cât ele nu contravin principiilor noastre.

E evident că în contextul actual, atâta vrème cât nici creştinii între ei nu pot cădea de acord asupra fundamentelor moralei, deşi Revelaţia după părerea mea este suficientă, nu putem propune un fundament cu care să fie de acord ateii sau agnosticii.

In materie de valori însă lucrurile stau diferit şi ca atare, toţi oameni de bine pot conlucra la promovarea lor indiferent de motivaţia care determină să le respectăm.

“Scriam mai sus, că e important de ce sistem de referință ne folosim când definim “obiectivitatea”, convențiile. Convențiile (sociale, …) ne dau sistemul de valori. În zilele noastre, societatea “merge” foarte repede, fuge. Se schimbă vechiile conventii într-un ritm mai rapid, apar altele și așa mai departe. Probabil că și din cauza asta se atrofiază (schimbă) simțul binelui și răului. Moralitatea.”

Absolut de acord. Societatea a luat viteză, iar valorile morale sunt susceptibile a suferi mutaţii fundamentale într-un timp foarte scurt, mă refer la zece, douăzeci de ani. Sunt anumite valori care astăzi sunt considerate expresii retrograde ale fundamentalismului religios sau ale rigorismului burgheziei mărunte.

Nu discut aici fenomenul din punct de vedere moral ci îl analizez ca fapt în sine, punând două întrebări legitime in acest context: de ce se transformă valorile? Si a doua: suntem conştienţi că aceste mutaţii pot constitui à la longue un pericol social?

Timp de secole, morala occidentală a avut o evolutie rectilinie, fără convulsii, având un triplu fundament, la care res publica se raporta în permanenţă:

- Revelaţia iudeo-creştină

- Metafizica platoniciană sau aristoteliciană după caz…

- Dreptul roman

Timp de peste o mie de ani de creştinism de tip constantinian (uniune între tron şi altar), fundamentul moralei nu a fost pus în discuţie, iar morala a evoluat doar în sensul unei dezvoltări organice, prin deducerea de tip silogistic a unor noi norme ale cadrului etic. Dreptul roman şi metafizica fiind asumate de către Biserică încă din antichitatea patristică, o majoră sau mai degrabă o minoră (mă refer la premise) preluată din tezaurul metafizicii sau cel al dreptului roman, coroborată cu preceptele Revelaţiei, putea oferi o concluzie erijabilă oricând în normă de morală sau de convieţuire socială, auctoritate principi instituta.

Potrivit însă unei reguli de aur a silogismului, conclusio simper peiorem sequitur, adică, valoarea concluziei este dată de cea mai slabă dintre premise, în acel context specific, metafizica şi dreptul, aceste norme nu se bucurau de privilegiul imutabilităţii din pricina caracterului lor hibrid.

Pe de altă parte a existat un factor care merită să fie luat în considerare şi anume ştiinţa care, timp de veacuri fie a stagnat făcând în permanenţă referinţă la Aristotel, ale cărui opinii ştiinţifice stârnesc astăzi rîsul, fie a realizat progrese tehnologice neglijabile.

Contactul cu civilizaţia sarazinilor a avut un efect mai degrabă benefic asupra evoluţiei ştiinţei, iar nominalismul din ce în ce mai prezent în gândirea filosofică, nu neapărat la nivel conştient, au dus la prăbuşirea metafizicii tradiţionale, astfel încât de la Renaştere încoace asistăm la o dezvoltare a moralei pe baza unui fundament dublu, referinţele la metafizică devenind din ce în ce mai rare.

Stiinţa a început să ia avânt iar din secolul al XIX-lea încoace, progresele tehnicii au devenit incontestabile. In paralel, filosofia de sorginte iluministă, s-a transformat într-in sistem logicist de analiză a realităţii, desprinzându-se în general de backgroundul metafizic pe care l-a înlocuit cu tot felul de găselniţe deduse pe parcurs.

Deşi unii filosofi au încercat să liberalizeze morala relativizând-o, prin eliminarea sintagmei de adevăr absolut, tradusă în morală prin cea de bine obiectiv, cărţile lor au fost adesea proscrise pentru că ultimele monarhii, ultimele mari imperii nu se prăbuşiseră încă, societatea rămânând res publica christiana. Chiar dacă nu mai exista în cadrul moralei o referinţă explicită la metafizică, dublul fundament al moralei era departe de a fi pus în discuţie, Revelaţiei şi dreptului roman adăugându-se un element vrednic de luat în seamă, voinţa Cezarului de a conserva sistemul de valori moştenit care constituia baza imperiului creştin.

Vaticanul, de la Pius al IX-lea încoace a început să atragă tot mai des atenţia asupra consecinţelor absenţei metafizicii în teologie şi în morală, promovând în special sub pontificatul lui Leon al XIII-lea sistemul fiosofico-teologic tomist, având convingerea, profetică de altfel, că voinţa Cezarului nu va fi suficientă pentru a apăra un sistem de valori tradiţional. Există în acest sens nenumărate semnale de alarmă exprimate prin declaraţii solemne. Dar, nemaireprezentând de la Garibaldi încoace o putere temporală nu avea pârghiile necesare pentru a împiedica evoluţia acestui proces. Totodată, sublinia faptul că, procesul evoluţiei intelectuale va conduce în mod ineluctabil la ideea că tot ceea ce este tehnic posibil sau realizabil poate fi considerat moral sau în cel mai rău caz neutru. Iar în zilele noastre mă tem că experimentăm această afirmaţie.

Prăbuşirea ultimelor imperii creştine a dus la înfiinţarea statului laic, care fără a nega întotdeauna explicit Revelaţia, a transferat religia în sfera privatului, morala rămânând cu un singur fundament şi anume dreptul. Ceea ce este juridic permis, este şi moral. Chiar dacă în zilele noastre mai există unii oameni care mai fac distincţia între juridic şi moral, faptul nu mai are nici o relevanţă.

De la prăbuşirea ultimelor imperii încoace ajungem să asistăm la convulsiile moralei. Negarea caracterului până atunci sacru al moralei şi al ordinii rânduite a dus la un mod de viaţă mai degrabă anarhic, tradus prin isteria postbelică des Années folles. Timp de un deceniu, din punct de vedere moral s-a trăit într-un dezmăţ până atunci fără precedent şi asta până când recesiunea a produs nevoia de reorganizare, fundamental moralei nemaifiind dreptul ci ideologia de masă.

Din punt de vedere etic a fost o catastrofă mai mare decât exuberanţa juvenilă a anilor douăzeci, ajungându-se până la exterminarea în masă a oponenţilor noii ordini şi a elementelor indezirabile societăţii, ideologia constituind un criteriu unic de referinţă în domeniul moral.

Nu e de mirare că sfârşitul celui de al doilea Război Mondial a dus la prăbuşirea tuturor ideologiilor dominante, excepţie făcând ţările de dincolo de cortina de fier în care mai subzistau iltimele ideologii.

Refugiul într-un subiectivism absolut ca şi promovarea unei toleranţe absolute este o încercare postmodernistă de apărare faţă de ororile produse în timpul Războiului. Mă tem însă că nu este o soluţie de perspectivă, nu că m-aş pune aici hic et nunc să vă ofer viziunea mea.

Problema este complexă, iar Călinutz face o analiză a situaţiei în care trăim:

“Conștiința într-adevăr ne face observatori unici. Atât timp cât există ego, vom fi subiectivi. Dacă toți au ego, nu prea poate să existe obiectivitate universală -> nu există un barem care să poată fi respectat, “nu are cum să fie infailibil”.

Dacă toți sunt subiectivi, înseamnă că fiecare avem propriul sistem de referință, cu un singur element. Acel element e obiectiv «în cadrul sistemului», fiind cel care stabilește valorile sistemului, dar subiectiv din oricare alt punct de vedere.

Fiecare are dreptatea (și adevărului lui) și fiecare e obiectiv, din sistemul său de referință. Și subiectiv dpdv al unui cadru mai larg (de grup, social, universal).

Valorile unui cadru mai larg de referință, nu e musai să concidă cu valorile subgrupurilor lui. Chiar dacă orice portocală e sferică, nu înseamnă că o grămadă de portocale are formă sferică. Dacă grămada e formată dintr-o singură portocală, atunci da, e sferică.

Fără ego, am fi toți unul. Atunci am fi toți obiectivi”

Da, asta e societatea în care trăim. Fără a încerca să stabilesc unde anume se află adevărul ţin să subliniez că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dată fiind prăbuşirea tot mai evidentă a autorităţii statului, actualmente singurul factor de coeziune al tuturor grupurilor şi subgrupurilor, se va ajunge vrând nevrând la un conflict în măsura în care anumite valori morale de grup vor constitui o piedică în calea realizărilor intereselor altui grup, toate variantele de conflict, ansamblu – grup – subgrup fiind imaginabile.

Antichitatea considera sferele perfecte. Un grup, poate fi perfect, dar grămada rămâne grămadă. Iar EGO – ul personal va mai trăi măcar un sfert de oră după moartea noastră. (va urma)

]]> http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/21/fundamentul-moralei-avatarurile-unui-dialog-calinutz-%e2%80%93-seviciu/feed/ 6 sorinseviciu http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/18/de-malo-despre-rau-2/ http://sorinseviciu.wordpress.com/2010/08/18/de-malo-despre-rau-2/#comments Tue, 17 Aug 2010 21:35:58 +0000 sorin seviciu http://sorinseviciu.wordpress.com/?p=248 ]]> Dat fiind că Domnul Arie şi-a precizat poziţia cu privire la obiectivitatea şi cuantificabilitatea Binelui pot merge mai departe: Reproduc textul Domniei Sale:

“Nu. Nu exista nici Bine, nici Rau care sa fiinteze independent de constiinta,vointa si ratiunea umana. Declar ca sunt produsele judecatii umane si , volens nolens, trebuie sa traim cu ele. Ganditi-va: daca o actiune sau vreun obiect este catalogat ca fiind rau, el trebuie sa aiba un efect asupra altuia din care sa reiasa eticheta. Ori, in absenta fiintei umane si a implicarii ei, cine decide ce este rau si ce este bun? Inca o data, Binele si Raul nu sunt cuantificabile, ci sunt produsele propriei noastre perceptii.”

E limpede că ne referim aici mai degrabă la Ideea de Bine decât la Bine considerat din punct de vedere ontologic. Societatea contemporană nu se mai raportează, (din păcate după opinia mea, dar e adevărat că fiind preot nu pot privi lucrurile din alt unghi), la nici un sistem de metafizică iar la Revelaţie cu atât mai puţin.

In consecinţă, omul zilelor noastre, neluând un adevăr obiectiv drept referinţă pentru conceptele cu care îşi edifică propriul sistem de valori, ens, bonum, verum, fiind convertibile, nu e nimic mai natural decât ca binele la care tinde un om să fie o consecinţă directă a viziunii pe care o are despre adevăr şi a valorilor personale.

Ca atare Binele şi Răul, după opinia Domnului Arie, nu pot “sa fiinteze independent de constiinta,vointa si ratiunea umana” . Parţial sunt de acord. In practică se întâmplă şi simţim consecinţele acestetui tip de abordare.

In cazul considerăm conştiinţa drept o aptitudine înăscută, o facultate intelectuală care ne permite să distingem între bine şi rău, ne putem îngădui să calificăm un act, o acţiune, un obiect drept bun sau rău în funcţie de efectele pe care le are asupra noastră sau a altcuiva.

Dar îmi permit să pun la îndoială obiectivitatea judecăţii noastre. Conştiinţa e ceva personal ca atare şi criteriile după care vom califica ceva drept bun sau rău vor fi la fel, rezultatul unei experienţe personale şi a unei viziuni care nu are cum să fie infailibilă.

Acceptând acest postulat, va trebui să acordăm şi altora dreptul de a considera binele şi răul în funcţie de criteriile lor personale şi de conştiinţa lor, ceea ce ni se va părea legitim până în momentul în care binele cuiva se va transforma într-un rău pentru noi.

Si vom ajunge la o concluzie, pe care nu o mărturisim întotdeauna cu sinceritate, ceea ce ne avantajază e bun, ceea ce e în defavoarea noastră e rău, asta pur şi simplu pentru că negăm binelui sau răului o realitate obiectivă.

Din punct de vedere al convieţuirii în societate ar fi o catastrofă, fiecare individ acţionând în funcţie de Ideea sa de Bine, în folos personal până când va ajunge vrând nevrând în conflict cu ceilalţi. In acest caz care ar fi criteriile după care am putea soluţiona un conflict de interese?

Or, pentru ca una ca aceasta să nu se întâmple, neacceptând o obiectivitate a Binelui, vom fi obligaţi să acordăm binelui valori commune la care ne să ne raportăm. O unanimitate nefiind în general posibilă, va fi prevala avizul majorităţii, iar binele propus de majoritate va fi reputat drept un rău de către minoritari.

In absenţa unui fundament obiectiv, independent de aprecierile personale, binele şi răul vor avea un caracter pur convenţional, iar o răsturnare a raporturilor în societate, lucru posibil în democraţie va duce la inversarea valorilor, binele devenind rău iar răul bine.

Nu văd cum am putea soluţiona această problemă, ca atare îl rog pe Domnul Arie să-mi arate cum anume s-ar putea armoniza, pe ce bază şi potrivit căror criterii, diferitele percepţii pe care le avem despre bine şi rău.

“Fiind intr-o dispozitie de culoare gri, adopt de bunavoie pozitia avocatului diavolului. Plecand de la rationamentul arhi-cunoscut “Exista intuneric? Nu,intunericul este absenta luminii”, indraznesc sa afirm ca nu exista Bine sub forma prezentata de dvs mai sus, “neutru si supra-generic”. Daca intunericul este absenta luminii, de ce nu ar fi lumina absenta intunericului? Daca Raul reprezinta lipsa Binelui, de ce Binele nu ar reprezenta absenta Raului? De ce sa oferim intotdeauna Binelui si Luminii superioritate asupra celorlalte doua? Oferim Binelui si Luminii fiinta,oferim entitate supra-naturala chiar, aducatoare de binecuvantari uneori. Cine ne da dreptul acesta? Cu ce e mai buna Lumina decat Intunericul?

Cat despre asa numitul Rau…situatia este mai delicata. Nu vreau sa par nihilist, sau sa fac cinste pseudonimului meu, dar lumea traieste cu o perceptie medievala asupra conceptului de “diferenta intre Bine si Rau”. Atat notiunea de Bine cat si notiunea de Rau fac parte din natura noastra, a fiecaruia. In acest caz, Binele si Raul sunt supuse subiectivitatii umane.”

Avem de a face cu o retorică extrem de interesantă care insistă asupra unor termeni corelativi: lumină – întuneric, bine – rău, care se pot, zic bine, se pot defini unul în funcţie de celălalt. Dacă din punct de vedere semantic, definirea unuia prin opozabilul său este perfect legitimă, susţinându-se din punct de vedere logic, această abordare nu mi se pare grozav de fericită, cu tot respectul pentru Domnul Arie, dar ne-am angajat să polemizăm pe acestă temă.

Tentaţia, de altfel firească a unui astfel de demers, este de înţeles. Percepem senzorial atât lumina cât şi întunericul, acordându-le o realitate concretă pentru că le experimentăm în fiecare zi, iar evidenţa nu trebuie probată cu argumente. E lumină: văd, ştiu… E întuneric: văd… mai bine zis nu văd nimic, dar ştiu că este întuneric fiindcă lipseşte lumina.

Aplicând prin analogie acest mecanism la ideea de bine şi cea de rău, ar trebui să ajungem în mod necesar la concluzia că răul este absenţa binelui, dar Domnul Arie merge mai departe în concluziile Domniei Sale, propunând o teză potrivit căreia binele ar putea fi definit drept o absenţă a răului aşa cum lumina poate fi considerată absenţa întunericului.

Raţionamentul este din punct de vedere formal corect, dar după opinia mea nu are un suport metafizic consistent.

Explic. O idée, un concept, este o esenţă inteligibilă extrasă inductiv din realitate prin experienţă, prin observarea empirică a realului. Experienţa ne permite să adăugăm în mod constant noi elemente la ansamblul notelor constitutive care alcătuiesc un concept. Doar că, pe lângă experienţă mai avem şi deducţia care ne poate înşela dacă încercăm să apelăm în permanenţă la analogie. Analogia este cea mai mare binecuvântare dar şi cel mai cumplit blestem al filosofiei, pentru că pornind de la anumite similitudini, chiar şi atunci cănd exprimăm negaţii, riscăm să devenim prizonierii unui sistem analitic care funcţionează potrivit unor tipare bine stabilite, în cazul de faţă acela al perfectei simetrii.

Or, un demers intelectual pur deductiv este şchiop pentru că ignoră o unealtă filozofică foarte importantă: inducţia.

Dacă vrem ca discursul nostru filosofic să nu fie doar corect ci şi adevărat, suntem obligaţi ca la fiecare pas al deducţiei de ordin logic să verificăm în mod inductiv dacă există o susţinere materială a unei concluzii care constituie la rândul ei o premisă majoră sau minoră într-un lanţ demonstrativ.

Am aşadar nevoie de o strategie pentru a-l combate pe Domnul Arie, care cu siguranţă va găsi argumente extrem de solide pentru a-şi apăra punctul de vedere. Intrucât raţionamentul dînsului nu poate fi atacat din punct de vedere formal, fiind absolut corect, voi contesta materialitatea afitmaţiei atacând consistenţa premiselor. Acestea nefiind adevărate, nu pot avea drept rezultat teza Domnului Arie.

Pentru a-mi susţine punctul de vedere, trebuie să dovedesc un singur lucru şi nu va fi uşor şi anume că, binele şi răul, lumina şi întunericul, nu sunt perfect opozabile aşa cum am fi tentaţi să credem în virtutea unui maniheism inerent procesului intelectual occidental, crescuţi fiind într-o cultură tributară unui logicism în care realul nu are mai multă consistenţă decât termenii.

Fără să vrem, fără să ştim, nominalismul de tip ockamian şi-a lăsat amprenta asupra modului nostru de gândire, ducând în mod inextricabil la prăbuşirea metafizicii. Doar o deschidere spre ontologie ar putea să ne ajute să rezolvăm dificultatea expusă de Domnul Arie pe care fără a-l cunoaşte am onoarea să-l consider printre prietenii mei.

Domnule Arie! Mingea se află în terenul Dumneavoastră. Voi continua articolul în funcţie de comentariile şi de argumentele Domniei Voastre.

Ceea ce pruncul nu ştie, căci e nevârstnic, ceea ce părinţii surprinşi de fericire n-ar gândi nici de-ar fi filosofi e că gingaşul plâns al firavei fiinţe e primul strigăt al unui viitor plătitor de taxe: “Iată-mă!”

După ce am insistat atât de puţin asupra fericitului moment, haideţi să zăbovim mai mult supra unui adevăr incontestabil. Societatea se îmbogăţeşte cu un membru. Din prima clipă a vieţii pruncului se-ncheie un contract pe care nimeni nu-l conştientizează: Pruncul n-a cerut să se nască, dar s-a născut. Neavând vârsta raţiunii nu poate să consimtă, dar de semnat tot îl semnează. Nici măcar părinţii atunci când îl aduc pe lume nu conştientizează faptul că încheie implicit un contract cu statul, dar chiar în clipa de bucurie a naşterii subscriu inconştient, dar nu mai puţin valid la o realitate concretă, copilul devenind membru al unei obşti ale cărei reguli va trebui să le respecte în virtutea propriei sale existenţe. Sigur, nu vorbim de un consimţământ actual, conştient, declarat, probozit sau de un asentiment intern la această adeziune. Omul trăieşte în societate din timpuri imemoriale iar status naturae, starea de natură pură a cărei existenţă nu va putea fi dovedită niciodată, rămâne obiectul speculaţiei filosofice.

Pruncul se naşte iar Căpcăunul îl înghite. O realitate artificial constituită absoarbe omul real.

“ NATURE (the art whereby God hath made and governs the world) is by the art of man, as in many other things, so in this also imitated, that it can make an artificial animal. (…)For by art is created that great LEVIATHAN called a COMMONWEALTH, or STATE (in Latin, CIVITAS), which is but an artificial man, though of greater stature and strength than the natural, for whose protection and defence it was intended. “ Thomas Hobbes, Leviathan or The Matter, Forme and Power of a Common Wealth Ecclesiasticall and Civil

Nu are nici un rost să discutăm aici dacă omul trăieşte prin natură sau prin constrângere în societate, dând dreptate lui Hobbes sau lui Aristotel. Trăim în societate, iată un adevăr incontestabil iar societatea trebuie să funcţioneze. Omul, “ for whose protection and defence it (statul) was intended. “, renunţă la anumite drepturi fundamentale în favoarea statului, cum ar fi acela de a-şi face singur dreptate, în favoarea Binelui Comun, lăsând statului grija de a-l proteja.

Drepturile Omului aşa cum le cunoaştem nu decurg direct din natura umană, care nu le postulează în mod necesar, ci sunt rezultatul unor convenţii ale oamenilor ca membrii ai societăţii, fiind asumate şi proclamate de către structurile de organizare umană.

Există însă două drepturi fundamentale ale omului la care nimeni nu a renunţat şi nu poate fi obligat să renunţe, dreptul la viaţă şi prima lui consecinţă, dreptul la proprietate, pe care statul nu numai că nu are dreptul să le încalce, dreptul la viaţă, el însuşi ca structură artificială nefiind dătător de viaţă şi dreptul la proprietate pentru că în virtutea contractului social statul are obligaţia de a aplica şi a promova justiţia distributivă şi comutativă.

Din punct de vedere al naturii, omul nu este subiectul unei evoluţii, fiind doar accidental (în sensul aristotelician al termenului) perfectibil, statul însă made by the art of man poate fi subiectul unor mutaţii liber consimţite de ansamblul indivizilor cu condiţia ca scopul în care a fost creat, adică binele comun să nu fie afectat.

Ca atare, pruncul născut, chiar dacă nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să facă parte din societate, va fi obligat să facă parte dintr-o structură care pe lângă facilităţile pe care le oferă, impune şi anumite obligaţii.

Este statul un bine sau un rău necesar? Cred că ne este indiferent. Trăim într-un stat pe care nu trebuie să-l iubim, nefiind altceva decât o creatură artificială. Dar, trebuie să ne supunem legilor lui atâta timp cât acestea sunt în favoarea binelui comun. Sfântul Toma de Aquino ne învaţă că legea este o ordonanţă a raţiunii dată în favoarea binelui comun “lex est quaedam rationis ordinatio ad bonum commune”. Dacă unul din termenii definiţiei este viciat, legea care este “legitima auctoritate imposita”, nu poate fi considerată decât un diktat al unei autorităţi despotice şi imbecile, iar prin actul promulgării autoritatea îşi pierde legitimitatea, pricipele transformându-se ipso facto în tiran.

Legitimitatea autorităţii este strâns legată de modul în care conducătorul administrează afacerile care vizează binele comun al societăţii, o autoritate ineficientă riscând să piardă susţinerea particularilor. Autoritatea este de drept divin dar nu direct, ea rezidă în indivizii care o deleagă, care aşa cum au delegat-o o pot şi retrage.

Pentru binele comunităţii, statul are dreptul să statornicească biruri şi impozite. Prima îndatorire a statului este de a promova justiţia, întrucât acesta este primul drept la care renunţă implicit individual prin angrenarea sa în organismul social. Hobbes are o observaţie foarte pertinentă: “equal justice includes the equal imposition of taxes. The equality of taxes doesn’t depend on equality of wealth, but on the equality of the debt that every man owes to the commonwealth for his defence and the maintenance of the rule of law.”

Sigur, partidele politice au viziuni diferite asupra acestui subiect, dar pricipiul rămâne acelaşi, domnia legii nu poate fi asigurată decât prin tratamentul egal faţă de toţi particularii. (va urma)

Dezvoltarea empirismului în epoca modernă a dus la colapsul metafizicii şi ca atare la o lipsă de interes faţă de tot ceea ce e strict speculativ. Dar o abordare metafizică a realităţii ne poate ajuta să rezolvăm anumite probleme de ordin semantic cu implicaţii sociale extrem de profunde, a căror implicaţii sunt evidente în tabloul societăţii româneşti contemporane.

Cerându-vă iertare pentru divagaţiile, nu chiar inutile după cum vom vedea mai încolo, voi explica ce anume doresc să demonstrez.

Binele nu are plural pentru că e unul singur. Nu ne referim aici la un adverb ci la un substantiv, un nume care desemnează un atribut al fiinţei, în esenţă neutru şi suprageneric.

Omul este o unitate ontologică, un Unu, care tânjeşte după Bine, care este finalitatea ultimă a naturii umane.

Omul este o fiinţă socială născută şi angrenată într-o structură socială, o comunitate de indivizi care are propria ei finalitate, tinzând spre un bine comun.

Iar dacă binele comun nu este neapărat suma binelui tuturor indivizilor (deşi sub multe aspecte poate fi considerat şi astfel), nu se poate ca acesta în mod constant să prevaleze asupra binelui personal întrucât un sistem social există pentru ca prin realizarea binelui comun să fie promovat binele personal.

In caz contrar, societatea îşi pierde finalitatea, nerespectând nescrisul contract social, iar individul ca atare are dreptul legitim să nesocotească îndătinatele clauze “contractuale” în încercarea de a realiza propriul său bine,

Individul nedreptăţit în finalitatea lui de către societate, nu are decât trei opţiuni:

- Să se mute în altă societate în care din binele comun să rezulte binele său personal.

- Să renunţe la binele său personal, drept inalienabil care decurge din propria sa natură în numele unui pretins bine comun.

- Să promoveze binele său personal în cazul în care este înşelat de sistem.

Sistemul are în schimb doar două opţiuni:

- Să se reformeze din punct de vedere structural astfel încât din mult clamatul bine comun să rezulte în mod necesar binele indivizizilor care compun societatea.

- Să se impună silnic, prin tiranie călcând în picioare noţiunea de bine comun şi drepturile fiecărui individ în parte, prin motivaţii în general de ordin ideologic.

In cazul din urmă sediţiunea poate fi considerată drept opţiune legitimă, o justă revoltă împotriva unui stat care încalcă principiile de bază ale dreptului natural, putând duce la reformarea sistemului statal. Din păcate în România revoluţia din decembrie nu a schimbat decât declarativ sistemul, vechile structuri mentale rămânând neschimbate.

Prezentul articol nu este un eseu antisocial, dimpotrivă. O comunitate umană fără o riguroasă structură organizatorică ar fi pradă conflictelor de interes, trăind într-un permanent război “bellum omnium contra omnes”. Mai mult, întoarcerea omului în “status naturae” ar fi în condiţiile actuale nu doar nedorită ci şi irealizabilă.

Ca atare nu anarhia ci o reformă socială autentică este soluţia, pentru armonizarea binelui comun cu cel al individului, din care să rezulte binele general.

Intr-unul dintre articolele mele precedente inventasem un barbarism, pluralul Aradului, un Arad, doi Arazi. In cazul binelui nu voi face acelaşi lucru. Trebuie să existe doar un Bine iar acela să fie al tuturor. Pentru că lezarea constantă a binelui personal, poartă ipso facto atingere binelui comun.

Proasta chivernisire a afacerilor de obşte, pe lângă faptul că este dăunătoare binelui comun, produce o catastrofă la nivelul binelui individual. Birurile, taxele, impozitele suplimentare, percepute în numele binelui comun pot duce la scăderea dramatică a nivelului de viaţă al majorităţii indivizilor. Dacă am încerca să prezentăm binele comun drept o sumă a binelui indivizilor (deşi binele comun nu este reductibil doar la aşa ceva), am vedea că nisi măcar binele comun nu mai este promovat.

Dacă oprirea salarului lucrătorilor, asuprirea văduvei şi orfanului, la care putem adăuga şi noua categorie socială a pensionarului, care după ştiinţa mea sunt reputate de către Biserică drept păcate strigătoare la cer, sunt o soluţie pentru salvarea binelui comun, ce va fi oare cu binele fiecăruia? (va urma)

Regăsindu-mi unul dintre articole pe pagina de Web a filarmonicii http://www.filarmonicaarad.ro/index.php , mi-am dat seama că, de bine de rău, problemei corului i s-a găsit o rezolvare. A fost salvată filarmonica, aşijderea teatrul … iar colhozul cultural,

care nu-i o speranţă pentru cultura arădeană ci un coşmar din vremea lui Aron (Aron Pavel prim secretar PCR Arad) , zace cu aripioarele frânte pe fundul prăfuit al cutiei Pandorei pe care nimeni nu se mai încumetă să o deschidă,

Requiem for a dream sau parastas pentru un monstru mort în faşă? Astăzi nu ne mai pasă, bomboana de pe coliva avortonului lepădat printr-o înţeleaptă decizie o va pune istoria.

Doamna Tălmaciu spune cu mult rezon : „ Dacă instituţiile de cultură se comasau, se ajungea la o autodesfiinţare ”. Aşa şi este. O uniune adulteră a Muzelor şi Artelor frumoase

ar fi dus la catârgirea (scuzaţi-mi barbarismul, l-am luat pe catâr, equus mullus, ca radical şi-am inventat oribilul cuvânt) civilizaţiei de pe malul Mureşului.

Dar, dacă pentru Biserică, mariajul între consângeni (consangvini) nu-i slobod, administraţia a preluat analogic acest precept, neîngăduind o împreunare care ca şi în cazul oamenilor ar fi produs în mod inextricabil degenerarea instituţiilor şi à la longue la dispariţia lor, catârul nefiind prolific.

Opt posturi restructurate

“ De asemenea, directoarea mai doreşte, să comunice că în acest moment, în urma discuţiilor consultative dintre Primărie şi instituţiile de cultură, conform solicitărilor Primăriei, în cadrul Filarmonicii mai trebuiesc restructurate opt posturi. „Acest lucru desigur că nu mă bucură, însă având în vedere situaţia de la care s-a pornit în discuţii, consider că acesta este cel mai bun rezultat la care s-a putut ajunge, pentru că, din păcate, Filarmonica nu a fost inclusă pe lista instituţiilor exceptate de la efectele Ordonanţei”, a mai declarat Rodica Tălmaciu. Autorităţile locale spun că nu se va mai trece la nici o disponibilizare în structura Primariei Arad. Acest lucru este posibil datorită faptului că instituţiile de cultură sunt exceptate de la prevederile Ordonanţei 63, fapt care va duce ca nici un funcţionar public din instituţie să nu mai fie afectat de normativul stabilit de Guvern pentru Primăria Arad şi anume de 699. La Arad este vorba despre Teatrul Clasic, care nu a mai intrat în calculele ordonanţei de urgenţă, deoarece este înfiinţat prin Hotârârea Consiliului de Miniş­tri. Edilul şef al Aradului spune că se va prezenta o organigramă cu un număr mai mic de posturi şi că se vor tăia doar posturile care ar trebui înfiinţate şi care au fost ţinute vacante pentru a nu creşte schema de personal. “

Opt posturi restructurate…

E trist, dar în comparaţie cu alte oraşe am scăpat foarte uşor. “… consider că acesta este cel mai bun rezultat la care s-a putut ajunge “ Doamna directoare are dreptate, e greu de crezut că s-ar fi putut obţine mai mult, acolo unde alţii au pierdut totul. Afirmaţia Doamnei Tălmaciu mă face să reflectez la Theodiceea lui Leibniz, “ nous vivons dans le meilleur des mondes possibles, into the best of all possible worlds “ .

Dar în definitiv nu e mai bine să avem o cultură zgâriată decât una ciuntită ? ” Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes “. Comparativ cu ceea ce s-a întâmplat la Constanţa unde s-a desfiinţat tot ceea ce putea fi dărâmat legal, ca să nu mai amintim faptul că s-a trecut şi la colectivizare, autorităţile arădene au procedat corect.

Este de înţeles, în Arad, oraş cu o incontestabilă tradiţie culturală nimeni nu vrea să-şi lipească infama etichetă de asasin al civilizaţiei.

In urmă cu o lună am sperat împotriva speranţei, contra spem speravimus. Am continuat să sperăm împotriva evidenţei pe care o experimentam alături de alte oraşe a căror colaps cultural ne oferea ameninţător o sumbră perspectivă. Iar nădejdea noastră nu a fost zadarnică.

Dar, am câştigat pentru că în Arad a existat voinţa de a lupta. Suntem răniţi dar victorioşi, victorioşi dar răniţi, las ordinea la aprecierea Dumneavoastră. O plăpândă victorie împotriva colosului cu picioare de lut al MANELISMULUI, care oricât ar părea de puternic nu este invincibil. Si, contra spem in spe credentes, vom apuca poate şi ziua în care, Hidra Cocălară

se va prăbuşi în puturoasele ape ale anonimatului şi ale uitării.