Nesimţirea structurală – Nesimţirea structurată (intermezzo)

13 Sep 2010 4 Comments

by sorin seviciu in societate

Povestea Babei

Dacă am fi platonicieni, ne-am mulţumi să contemplăm ideea de nesimţire. O conceptualizare excesivă însă, n-ar fi de folos nimănui întrucât de nesimţire ne ciocnim peste tot, pe stradă, acasă, la serviciu, mai puţin în lumea ideilor. E greu ca o vită să fie nesimţită, nesimţirea este o prerogativă a fiinţelor care dispun de uzul raţiunii, nu neapărat definitorie pentru natura umană, nici postulată de firea omenească dar frecvent intâlnită.

Omul fiind o fiinţă socială, nesimţirea se manifestă cel mai bine la nivel de societate, ar fi dacă nu inutil, cel puţin lipsit de interes să analizăm felul în care un om poate fi nesimţit cu sine însuşi.

Nesimţirea fiind un fenomen social, se structurează asemenea societăţii, ţinând seama de categorii de vârstă, de rang, de clasă, de mediu, altoindu-se cu succes la orice nivel, de la bebeluş la babă, de la slugoi la baş boier. Fiind grefată pe fiinţa umană concretă, reală, pe omul în carne şi oase evadat din caverna lui Platon, se răspândeşte asemenea unei infecţii, difuzându-se până în cele mai intime cotloane ale personalităţii, devenind cu uşurinţă o a doua natură.

Mi-am intitulat articolul intermezzo pentru a intercala intre nesimţirea structurală şi cea structurată o poveste, o întâmplare reală menită să demonstreze că nesimţirea are anumite tipare, fiind legată atât de conflictul dintre generaţii cât şi de “lupta de clasă”, categoriile sociale sau de vârstă etichetând cu drag pe cele opuse drept nesimţite.

Povestea care urmează ilustrează un conflict între generaţii în care cel care tratează pe celălalt drept nesimţit nu îşi dă seama că-şi proiectează inconştient şi gratuit propria nesimţire asupra altora. Am putea da poveştii următoare un titlu pompos şi preţios pe măsura faptelor, cum ar fi:

Nesimţirea ca proiecţie a Eului Modelator în contextul conflictului intergeneraţional

Un prieten, mergând acasă în Micălaca, urcă la Podgoria într-un tramvai aproape gol. Aproape gol zic pentru că în vagon se mai aflau o elevă şi o babă, singura care până atunci şedea pe scaun. Văzând că toate celelalte scaune sunt goale, tânăra fata îşi luă îndrăzneala de a se aşeza ceea ce stârni instanteneu mania babei care, considerând probabil “statul jos” drept una dintre prerogativele exclusive ale senectuţii începu să o împroaşte pe copilă cu cele mai viguroase invective, elogiindu-şi propria decrepitudine şi bălăcărind tinerimea needucată sub forma unui discurs moralizator de genul:

“Nu-ţi e ruşine măi nesimţito? Aşa vă învaţă la şcoală? Aşa vă învaţă părinţii voştrii? Pe vremea mea nu era aşa etc… io zîc că… ci să te ridici frumos şi să dai locul oamenilor în vârstă etc… “, infama creatură perorând până pe Voinicilor unde au coborât atât prietenul meu cât şi victima abuzului verbal. Pe tot drumul, probabil din respect pentru vârstă sau din compasiune pentru alienare cei doi au tăcut…

Nu-i doresc babei decât să-şi încerce talentul de educatoare în aceleaşi circumstanţe cu un manelar…

Care din cele două era nesimţita? Mai mult ca sigur nu eleva ci comunista nenorocită care şi-a ieşit din fire pentru că n-o băga nimeni în seamă şi care fără să-şi dea seama proiecta asupra copilei propria ei nesimţire, evenimentul nefiind decât o expresie a refulării frustrărilor pe care baba le-a acumulat într-o viaţă lungă în care n-a învăţat nimic… decât eventual să mănânce zilele altora.

In acest caz, Eul Modelator a funcţionat. Baba modela realitatea în funcţie de propria ei viziune, crezând că prin vârstă îşi câştigase dreptul la respect. Ea era respectabilă, pretinzând respect din partea celorlalţi mai tineri. Or, acest respect neputându-se manifesta din pricina faptului că vagonul era gol, baba încerca să-l obţină silnic, impunând tinerei o normă de omenie şi de politeţe nu doar inutilă ci şi deplasată în acel context.

După umila mea părere baba nu merită nici un respect. Il merită copila care a lăsat-o să bată câmpii vituperând împotriva tineretului, părinţilor şi şcolii.

Sfântul Toma de Aquino spunea. “Bătrânilor nu li se acordă cinste din pricina debilităţii trupului (ratione debilitatis corporis) ci din pricina înţelepciunii agonisite de-a lungul întregii vieţi” .

Doar vârsta nu e un criteriu pentru a te bucura de respectul semenilor tăi. E fantastic cât de frumoşi pot fi bătrânii care într-o viaţă lungă au dat dovadă de bunătate, dragoste şi politeţe. Dar nimic nu e mai scârbos decât un bătrân de joasă speţă, îmbătrânit în rele, schimonosit de ura pe care o cloceşte împotriva tuturor, ură pe care a chivernisit-o sârguincios o viată întreagă.

Nesimţirea porneşte de la necunoaşterea limitelor propriei condiţiuni, de la exercitarea abuzivă a Eului Modelator asupra altora şi de la proiectarea propriei răutăţi asupra celorlalţi