Fundamentul moralei (Avatarurile unui dialog Călinutz – Seviciu)

21 Aug 2010 6 Comments

by sorin seviciu in metafizica, morala, Uncategorized

Am primit un comentariu din partea lui Călinutz care surprinde foarte bine modul în care morala este percepută în zilele noastre. Deşi e un subiect înfiorător de greu de abordat în absenţa unui sistem de referinţă unic la nivel de societate, merită să zăbovim asupra lui întrucât ne confruntăm zilnic cu probleme generate de această situaţie. Citez:

“Scriam mai sus, că e important de ce sistem de referință ne folosim când definim “obiectivitatea”, convențiile. Convențiile (sociale, …) ne dau sistemul de valori. În zilele noastre, societatea “merge” foarte repede, fuge. Se schimbă vechiile conventii într-un ritm mai rapid, apar altele și așa mai departe. Probabil că și din cauza asta se atrofiază (schimbă) simțul binelui și răului. Moralitatea.”

Absolut de acord. Societatea a luat viteză, iar valorile morale sunt susceptibile a suferi mutaţii fundamentale într-un timp foarte scurt, mă refer la zece, douăzeci de ani. Sunt anumite valori care astăzi sunt considerate expresii retrograde ale fundamentalismului religios sau ale rigorismului burgheziei mărunte.

Nu discut aici fenomenul din punct de vedere moral ci îl analizez ca fapt în sine, punând două întrebări legitime in acest context: de ce se transformă valorile? Si a doua: suntem conştienţi că aceste mutaţii pot constitui à la longue un pericol social?

Timp de secole, morala occidentală a avut o evolutie rectilinie, fără convulsii, având un triplu fundament, la care res publica se raporta în permanenţă:

- Revelaţia iudeo-creştină

- Metafizica platoniciană sau aristoteliciană după caz…

- Dreptul roman

Timp de peste o mie de ani de creştinism de tip constantinian (uniune între tron şi altar), fundamentul moralei nu a fost pus în discuţie, iar morala a evoluat doar în sensul unei dezvoltări organice, prin deducerea de tip silogistic a unor noi norme ale cadrului etic. Dreptul roman şi metafizica fiind asumate de către Biserică încă din antichitatea patristică, o majoră sau mai degrabă o minoră (mă refer la premise) preluată din tezaurul metafizicii sau cel al dreptului roman, coroborată cu preceptele Revelaţiei, putea oferi o concluzie erijabilă oricând în normă de morală sau de convieţuire socială, auctoritate principi instituta.

Potrivit însă unei reguli de aur a silogismului, conclusio simper peiorem sequitur, adică, valoarea concluziei este dată de cea mai slabă dintre premise, în acel context specific, metafizica şi dreptul, aceste norme nu se bucurau de privilegiul imutabilităţii din pricina caracterului lor hibrid.

Pe de altă parte a existat un factor care merită să fie luat în considerare şi anume ştiinţa care, timp de veacuri fie a stagnat făcând în permanenţă referinţă la Aristotel, ale cărui opinii ştiinţifice stârnesc astăzi rîsul, fie a realizat progrese tehnologice neglijabile.

Contactul cu civilizaţia sarazinilor a avut un efect mai degrabă benefic asupra evoluţiei ştiinţei, iar nominalismul din ce în ce mai prezent în gândirea filosofică, nu neapărat la nivel conştient, au dus la prăbuşirea metafizicii tradiţionale, astfel încât de la Renaştere încoace asistăm la o dezvoltare a moralei pe baza unui fundament dublu, referinţele la metafizică devenind din ce în ce mai rare.

Stiinţa a început să ia avânt iar din secolul al XIX-lea încoace, progresele tehnicii au devenit incontestabile. In paralel, filosofia de sorginte iluministă, s-a transformat într-in sistem logicist de analiză a realităţii, desprinzându-se în general de backgroundul metafizic pe care l-a înlocuit cu tot felul de găselniţe deduse pe parcurs.

Deşi unii filosofi au încercat să liberalizeze morala relativizând-o, prin eliminarea sintagmei de adevăr absolut, tradusă în morală prin cea de bine obiectiv, cărţile lor au fost adesea proscrise pentru că ultimele monarhii, ultimele mari imperii nu se prăbuşiseră încă, societatea rămânând res publica christiana. Chiar dacă nu mai exista în cadrul moralei o referinţă explicită la metafizică, dublul fundament al moralei era departe de a fi pus în discuţie, Revelaţiei şi dreptului roman adăugându-se un element vrednic de luat în seamă, voinţa Cezarului de a conserva sistemul de valori moştenit care constituia baza imperiului creştin.

Vaticanul, de la Pius al IX-lea încoace a început să atragă tot mai des atenţia asupra consecinţelor absenţei metafizicii în teologie şi în morală, promovând în special sub pontificatul lui Leon al XIII-lea sistemul fiosofico-teologic tomist, având convingerea, profetică de altfel, că voinţa Cezarului nu va fi suficientă pentru a apăra un sistem de valori tradiţional. Există în acest sens nenumărate semnale de alarmă exprimate prin declaraţii solemne. Dar, nemaireprezentând de la Garibaldi încoace o putere temporală nu avea pârghiile necesare pentru a împiedica evoluţia acestui proces. Totodată, sublinia faptul că, procesul evoluţiei intelectuale va conduce în mod ineluctabil la ideea că tot ceea ce este tehnic posibil sau realizabil poate fi considerat moral sau în cel mai rău caz neutru. Iar în zilele noastre mă tem că experimentăm această afirmaţie.

Prăbuşirea ultimelor imperii creştine a dus la înfiinţarea statului laic, care fără a nega întotdeauna explicit Revelaţia, a transferat religia în sfera privatului, morala rămânând cu un singur fundament şi anume dreptul. Ceea ce este juridic permis, este şi moral. Chiar dacă în zilele noastre mai există unii oameni care mai fac distincţia între juridic şi moral, faptul nu mai are nici o relevanţă.

De la prăbuşirea ultimelor imperii încoace ajungem să asistăm la convulsiile moralei. Negarea caracterului până atunci sacru al moralei şi al ordinii rânduite a dus la un mod de viaţă mai degrabă anarhic, tradus prin isteria postbelică des Années folles. Timp de un deceniu, din punct de vedere moral s-a trăit într-un dezmăţ până atunci fără precedent şi asta până când recesiunea a produs nevoia de reorganizare, fundamental moralei nemaifiind dreptul ci ideologia de masă.

Din punt de vedere etic a fost o catastrofă mai mare decât exuberanţa juvenilă a anilor douăzeci, ajungându-se până la exterminarea în masă a oponenţilor noii ordini şi a elementelor indezirabile societăţii, ideologia constituind un criteriu unic de referinţă în domeniul moral.

Nu e de mirare că sfârşitul celui de al doilea Război Mondial a dus la prăbuşirea tuturor ideologiilor dominante, excepţie făcând ţările de dincolo de cortina de fier în care mai subzistau iltimele ideologii.

Refugiul într-un subiectivism absolut ca şi promovarea unei toleranţe absolute este o încercare postmodernistă de apărare faţă de ororile produse în timpul Războiului. Mă tem însă că nu este o soluţie de perspectivă, nu că m-aş pune aici hic et nunc să vă ofer viziunea mea.

Problema este complexă, iar Călinutz face o analiză a situaţiei în care trăim:

“Conștiința într-adevăr ne face observatori unici. Atât timp cât există ego, vom fi subiectivi. Dacă toți au ego, nu prea poate să existe obiectivitate universală -> nu există un barem care să poată fi respectat, “nu are cum să fie infailibil”.

Dacă toți sunt subiectivi, înseamnă că fiecare avem propriul sistem de referință, cu un singur element. Acel element e obiectiv «în cadrul sistemului», fiind cel care stabilește valorile sistemului, dar subiectiv din oricare alt punct de vedere.

Fiecare are dreptatea (și adevărului lui) și fiecare e obiectiv, din sistemul său de referință. Și subiectiv dpdv al unui cadru mai larg (de grup, social, universal).

Valorile unui cadru mai larg de referință, nu e musai să concidă cu valorile subgrupurilor lui. Chiar dacă orice portocală e sferică, nu înseamnă că o grămadă de portocale are formă sferică. Dacă grămada e formată dintr-o singură portocală, atunci da, e sferică.

Fără ego, am fi toți unul. Atunci am fi toți obiectivi”

Da, asta e societatea în care trăim. Fără a încerca să stabilesc unde anume se află adevărul ţin să subliniez că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dată fiind prăbuşirea tot mai evidentă a autorităţii statului, actualmente singurul factor de coeziune al tuturor grupurilor şi subgrupurilor, se va ajunge vrând nevrând la un conflict în măsura în care anumite valori morale de grup vor constitui o piedică în calea realizărilor intereselor altui grup, toate variantele de conflict, ansamblu – grup – subgrup fiind imaginabile.

Antichitatea considera sferele perfecte. Un grup, poate fi perfect, dar grămada rămâne grămadă. Iar EGO – ul personal va mai trăi măcar un sfert de oră după moartea noastră. (va urma)