Pluralul binelui 2

13 Aug 2010 3 Comments

by sorin seviciu in Uncategorized

Ce veselă sâmţâre atunci când se naşte prunc! Nou născutul deschide ochii, iar lumina soarelui şi-n lipsă becurile neoanelor maternităţii îl întâmpină negreşit zicându-i : “Bine ai venit!” Fericiţii părinţi îl privesc cu ochi lăcrămoşi şi-l sorb din priviri, sunt mândri de el, sunt mândri de ei…

Ceea ce pruncul nu ştie, căci e nevârstnic, ceea ce părinţii surprinşi de fericire n-ar gândi nici de-ar fi filosofi e că gingaşul plâns al firavei fiinţe e primul strigăt al unui viitor plătitor de taxe: “Iată-mă!”

După ce am insistat atât de puţin asupra fericitului moment, haideţi să zăbovim mai mult supra unui adevăr incontestabil. Societatea se îmbogăţeşte cu un membru. Din prima clipă a vieţii pruncului se-ncheie un contract pe care nimeni nu-l conştientizează: Pruncul n-a cerut să se nască, dar s-a născut. Neavând vârsta raţiunii nu poate să consimtă, dar de semnat tot îl semnează. Nici măcar părinţii atunci când îl aduc pe lume nu conştientizează faptul că încheie implicit un contract cu statul, dar chiar în clipa de bucurie a naşterii subscriu inconştient, dar nu mai puţin valid la o realitate concretă, copilul devenind membru al unei obşti ale cărei reguli va trebui să le respecte în virtutea propriei sale existenţe. Sigur, nu vorbim de un consimţământ actual, conştient, declarat, probozit sau de un asentiment intern la această adeziune. Omul trăieşte în societate din timpuri imemoriale iar status naturae, starea de natură pură a cărei existenţă nu va putea fi dovedită niciodată, rămâne obiectul speculaţiei filosofice.

Pruncul se naşte iar Căpcăunul îl înghite. O realitate artificial constituită absoarbe omul real.

“ NATURE (the art whereby God hath made and governs the world) is by the art of man, as in many other things, so in this also imitated, that it can make an artificial animal. (…)For by art is created that great LEVIATHAN called a COMMONWEALTH, or STATE (in Latin, CIVITAS), which is but an artificial man, though of greater stature and strength than the natural, for whose protection and defence it was intended. “ Thomas Hobbes, Leviathan or The Matter, Forme and Power of a Common Wealth Ecclesiasticall and Civil

Nu are nici un rost să discutăm aici dacă omul trăieşte prin natură sau prin constrângere în societate, dând dreptate lui Hobbes sau lui Aristotel. Trăim în societate, iată un adevăr incontestabil iar societatea trebuie să funcţioneze. Omul, “ for whose protection and defence it (statul) was intended. “, renunţă la anumite drepturi fundamentale în favoarea statului, cum ar fi acela de a-şi face singur dreptate, în favoarea Binelui Comun, lăsând statului grija de a-l proteja.

Drepturile Omului aşa cum le cunoaştem nu decurg direct din natura umană, care nu le postulează în mod necesar, ci sunt rezultatul unor convenţii ale oamenilor ca membrii ai societăţii, fiind asumate şi proclamate de către structurile de organizare umană.

Există însă două drepturi fundamentale ale omului la care nimeni nu a renunţat şi nu poate fi obligat să renunţe, dreptul la viaţă şi prima lui consecinţă, dreptul la proprietate, pe care statul nu numai că nu are dreptul să le încalce, dreptul la viaţă, el însuşi ca structură artificială nefiind dătător de viaţă şi dreptul la proprietate pentru că în virtutea contractului social statul are obligaţia de a aplica şi a promova justiţia distributivă şi comutativă.

Din punct de vedere al naturii, omul nu este subiectul unei evoluţii, fiind doar accidental (în sensul aristotelician al termenului) perfectibil, statul însă made by the art of man poate fi subiectul unor mutaţii liber consimţite de ansamblul indivizilor cu condiţia ca scopul în care a fost creat, adică binele comun să nu fie afectat.

Ca atare, pruncul născut, chiar dacă nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să facă parte din societate, va fi obligat să facă parte dintr-o structură care pe lângă facilităţile pe care le oferă, impune şi anumite obligaţii.

Este statul un bine sau un rău necesar? Cred că ne este indiferent. Trăim într-un stat pe care nu trebuie să-l iubim, nefiind altceva decât o creatură artificială. Dar, trebuie să ne supunem legilor lui atâta timp cât acestea sunt în favoarea binelui comun. Sfântul Toma de Aquino ne învaţă că legea este o ordonanţă a raţiunii dată în favoarea binelui comun “lex est quaedam rationis ordinatio ad bonum commune”. Dacă unul din termenii definiţiei este viciat, legea care este “legitima auctoritate imposita”, nu poate fi considerată decât un diktat al unei autorităţi despotice şi imbecile, iar prin actul promulgării autoritatea îşi pierde legitimitatea, pricipele transformându-se ipso facto în tiran.

Legitimitatea autorităţii este strâns legată de modul în care conducătorul administrează afacerile care vizează binele comun al societăţii, o autoritate ineficientă riscând să piardă susţinerea particularilor. Autoritatea este de drept divin dar nu direct, ea rezidă în indivizii care o deleagă, care aşa cum au delegat-o o pot şi retrage.

Pentru binele comunităţii, statul are dreptul să statornicească biruri şi impozite. Prima îndatorire a statului este de a promova justiţia, întrucât acesta este primul drept la care renunţă implicit individual prin angrenarea sa în organismul social. Hobbes are o observaţie foarte pertinentă: “equal justice includes the equal imposition of taxes. The equality of taxes doesn’t depend on equality of wealth, but on the equality of the debt that every man owes to the commonwealth for his defence and the maintenance of the rule of law.”

Sigur, partidele politice au viziuni diferite asupra acestui subiect, dar pricipiul rămâne acelaşi, domnia legii nu poate fi asigurată decât prin tratamentul egal faţă de toţi particularii. (va urma)