Pluralul binelui

12 Aug 2010 13 Comments

by sorin seviciu in seviciu, societate

Limba română, oricât de bogată ar fi, nu are plural pentru bine deşi are plural pentru adevăr. Binele şi adevărul, din punct de vedere metafizic sunt nişte “atribute” extrem de generale, depăşind orice categorie logică sau metafizică, fiind convertibile cu fiinţa însăşi. Ele sunt ceea ce vechii scolastici numeau “transcendentalia”, transcendentalii.

Dezvoltarea empirismului în epoca modernă a dus la colapsul metafizicii şi ca atare la o lipsă de interes faţă de tot ceea ce e strict speculativ. Dar o abordare metafizică a realităţii ne poate ajuta să rezolvăm anumite probleme de ordin semantic cu implicaţii sociale extrem de profunde, a căror implicaţii sunt evidente în tabloul societăţii româneşti contemporane.

Cerându-vă iertare pentru divagaţiile, nu chiar inutile după cum vom vedea mai încolo, voi explica ce anume doresc să demonstrez.

Binele nu are plural pentru că e unul singur. Nu ne referim aici la un adverb ci la un substantiv, un nume care desemnează un atribut al fiinţei, în esenţă neutru şi suprageneric.

Omul este o unitate ontologică, un Unu, care tânjeşte după Bine, care este finalitatea ultimă a naturii umane.

Omul este o fiinţă socială născută şi angrenată într-o structură socială, o comunitate de indivizi care are propria ei finalitate, tinzând spre un bine comun.

Iar dacă binele comun nu este neapărat suma binelui tuturor indivizilor (deşi sub multe aspecte poate fi considerat şi astfel), nu se poate ca acesta în mod constant să prevaleze asupra binelui personal întrucât un sistem social există pentru ca prin realizarea binelui comun să fie promovat binele personal.

In caz contrar, societatea îşi pierde finalitatea, nerespectând nescrisul contract social, iar individul ca atare are dreptul legitim să nesocotească îndătinatele clauze “contractuale” în încercarea de a realiza propriul său bine,

Individul nedreptăţit în finalitatea lui de către societate, nu are decât trei opţiuni:

- Să se mute în altă societate în care din binele comun să rezulte binele său personal.

- Să renunţe la binele său personal, drept inalienabil care decurge din propria sa natură în numele unui pretins bine comun.

- Să promoveze binele său personal în cazul în care este înşelat de sistem.

Sistemul are în schimb doar două opţiuni:

- Să se reformeze din punct de vedere structural astfel încât din mult clamatul bine comun să rezulte în mod necesar binele indivizizilor care compun societatea.

- Să se impună silnic, prin tiranie călcând în picioare noţiunea de bine comun şi drepturile fiecărui individ în parte, prin motivaţii în general de ordin ideologic.

In cazul din urmă sediţiunea poate fi considerată drept opţiune legitimă, o justă revoltă împotriva unui stat care încalcă principiile de bază ale dreptului natural, putând duce la reformarea sistemului statal. Din păcate în România revoluţia din decembrie nu a schimbat decât declarativ sistemul, vechile structuri mentale rămânând neschimbate.

Prezentul articol nu este un eseu antisocial, dimpotrivă. O comunitate umană fără o riguroasă structură organizatorică ar fi pradă conflictelor de interes, trăind într-un permanent război “bellum omnium contra omnes”. Mai mult, întoarcerea omului în “status naturae” ar fi în condiţiile actuale nu doar nedorită ci şi irealizabilă.

Ca atare nu anarhia ci o reformă socială autentică este soluţia, pentru armonizarea binelui comun cu cel al individului, din care să rezulte binele general.

Intr-unul dintre articolele mele precedente inventasem un barbarism, pluralul Aradului, un Arad, doi Arazi. In cazul binelui nu voi face acelaşi lucru. Trebuie să existe doar un Bine iar acela să fie al tuturor. Pentru că lezarea constantă a binelui personal, poartă ipso facto atingere binelui comun.

Proasta chivernisire a afacerilor de obşte, pe lângă faptul că este dăunătoare binelui comun, produce o catastrofă la nivelul binelui individual. Birurile, taxele, impozitele suplimentare, percepute în numele binelui comun pot duce la scăderea dramatică a nivelului de viaţă al majorităţii indivizilor. Dacă am încerca să prezentăm binele comun drept o sumă a binelui indivizilor (deşi binele comun nu este reductibil doar la aşa ceva), am vedea că nisi măcar binele comun nu mai este promovat.

Dacă oprirea salarului lucrătorilor, asuprirea văduvei şi orfanului, la care putem adăuga şi noua categorie socială a pensionarului, care după ştiinţa mea sunt reputate de către Biserică drept păcate strigătoare la cer, sunt o soluţie pentru salvarea binelui comun, ce va fi oare cu binele fiecăruia? (va urma)