Nesimţirea structurală – Nesimţirea structurată (intermezzo)
13 Sep 2010 4 Comments
in societate
Povestea Babei
Dacă am fi platonicieni, ne-am mulţumi să contemplăm ideea de nesimţire. O conceptualizare excesivă însă, n-ar fi de folos nimănui întrucât de nesimţire ne ciocnim peste tot, pe stradă, acasă, la serviciu, mai puţin în lumea ideilor. E greu ca o vită să fie nesimţită, nesimţirea este o prerogativă a fiinţelor care dispun de uzul raţiunii, nu neapărat definitorie pentru natura umană, nici postulată de firea omenească dar frecvent intâlnită.
Omul fiind o fiinţă socială, nesimţirea se manifestă cel mai bine la nivel de societate, ar fi dacă nu inutil, cel puţin lipsit de interes să analizăm felul în care un om poate fi nesimţit cu sine însuşi.
Nesimţirea fiind un fenomen social, se structurează asemenea societăţii, ţinând seama de categorii de vârstă, de rang, de clasă, de mediu, altoindu-se cu succes la orice nivel, de la bebeluş la babă, de la slugoi la baş boier. Fiind grefată pe fiinţa umană concretă, reală, pe omul în carne şi oase evadat din caverna lui Platon, se răspândeşte asemenea unei infecţii, difuzându-se până în cele mai intime cotloane ale personalităţii, devenind cu uşurinţă o a doua natură.
Mi-am intitulat articolul intermezzo pentru a intercala intre nesimţirea structurală şi cea structurată o poveste, o întâmplare reală menită să demonstreze că nesimţirea are anumite tipare, fiind legată atât de conflictul dintre generaţii cât şi de “lupta de clasă”, categoriile sociale sau de vârstă etichetând cu drag pe cele opuse drept nesimţite.
Povestea care urmează ilustrează un conflict între generaţii în care cel care tratează pe celălalt drept nesimţit nu îşi dă seama că-şi proiectează inconştient şi gratuit propria nesimţire asupra altora. Am putea da poveştii următoare un titlu pompos şi preţios pe măsura faptelor, cum ar fi:
Nesimţirea ca proiecţie a Eului Modelator în contextul conflictului intergeneraţional
Un prieten, mergând acasă în Micălaca, urcă la Podgoria într-un tramvai aproape gol. Aproape gol zic pentru că în vagon se mai aflau o elevă şi o babă, singura care până atunci şedea pe scaun. Văzând că toate celelalte scaune sunt goale, tânăra fata îşi luă îndrăzneala de a se aşeza ceea ce stârni instanteneu mania babei care, considerând probabil “statul jos” drept una dintre prerogativele exclusive ale senectuţii începu să o împroaşte pe copilă cu cele mai viguroase invective, elogiindu-şi propria decrepitudine şi bălăcărind tinerimea needucată sub forma unui discurs moralizator de genul:
“Nu-ţi e ruşine măi nesimţito? Aşa vă învaţă la şcoală? Aşa vă învaţă părinţii voştrii? Pe vremea mea nu era aşa etc… io zîc că… ci să te ridici frumos şi să dai locul oamenilor în vârstă etc… “, infama creatură perorând până pe Voinicilor unde au coborât atât prietenul meu cât şi victima abuzului verbal. Pe tot drumul, probabil din respect pentru vârstă sau din compasiune pentru alienare cei doi au tăcut…
Nu-i doresc babei decât să-şi încerce talentul de educatoare în aceleaşi circumstanţe cu un manelar…
Care din cele două era nesimţita? Mai mult ca sigur nu eleva ci comunista nenorocită care şi-a ieşit din fire pentru că n-o băga nimeni în seamă şi care fără să-şi dea seama proiecta asupra copilei propria ei nesimţire, evenimentul nefiind decât o expresie a refulării frustrărilor pe care baba le-a acumulat într-o viaţă lungă în care n-a învăţat nimic… decât eventual să mănânce zilele altora.
In acest caz, Eul Modelator a funcţionat. Baba modela realitatea în funcţie de propria ei viziune, crezând că prin vârstă îşi câştigase dreptul la respect. Ea era respectabilă, pretinzând respect din partea celorlalţi mai tineri. Or, acest respect neputându-se manifesta din pricina faptului că vagonul era gol, baba încerca să-l obţină silnic, impunând tinerei o normă de omenie şi de politeţe nu doar inutilă ci şi deplasată în acel context.
După umila mea părere baba nu merită nici un respect. Il merită copila care a lăsat-o să bată câmpii vituperând împotriva tineretului, părinţilor şi şcolii.
Sfântul Toma de Aquino spunea. “Bătrânilor nu li se acordă cinste din pricina debilităţii trupului (ratione debilitatis corporis) ci din pricina înţelepciunii agonisite de-a lungul întregii vieţi” .
Doar vârsta nu e un criteriu pentru a te bucura de respectul semenilor tăi. E fantastic cât de frumoşi pot fi bătrânii care într-o viaţă lungă au dat dovadă de bunătate, dragoste şi politeţe. Dar nimic nu e mai scârbos decât un bătrân de joasă speţă, îmbătrânit în rele, schimonosit de ura pe care o cloceşte împotriva tuturor, ură pe care a chivernisit-o sârguincios o viată întreagă.
Nesimţirea porneşte de la necunoaşterea limitelor propriei condiţiuni, de la exercitarea abuzivă a Eului Modelator asupra altora şi de la proiectarea propriei răutăţi asupra celorlalţi
Nesimţirea structurală
31 Aug 2010 29 Comments
in societate
Analizând ridicolul exemplu al lui Don Quichote, Bergson ne oferă în cartea sa Le Rire una dintre cele mai reuşite definiţii ale bunului simţ:
“Le bon sens est l’effort d’un esprit qui s’adapte et se réadapte sans cesse, changeant d’idée quand il change d’objet. C’est une mobilité de l’intelligence qui se règle exactement sur la mobilité des choses. C’est la continuité mouvante de notre attention à la vie.”
“Bunul simţ este efortul unui spirit care se adaptează şi se readaptează fără încetare, schimbând ideea atunci când îşi schimbă obiectul. Este o mobilitate a inteligenţei care se reglează cu exactitate după mobilitatea lucrurilor.Este continuitatea mişcătoare a atenţiei faţă de viaţă”.
Scumpele noastre antinomii, care stăpânesc logica noastră aplicată, ne-ar impinge să definim nesimţurea prin contariul bunului simţ. Astfel, folosindu-ne de Bergson, am putea merge mai departe:
“C’est une inversion toute spéciale du sens commun. Elle consiste à prétendre modeler les choses sur une idée qu’on a, et non pas ses idées sur les choses. Elle consiste à voir devant soi ce à quoi l’on pense, au lieu de penser à ce qu’on voit.”
“Este o răsturnare cu totul specială a simţului comun. Ea consistă în pretenţia de a modela lucrurile după ideea pe care o ai, nu ideile după lucruri.. Ea constă în a vedea în faţa ta ceea la ce te gândeşti în loc să gândeşti ccea ce vezi.”
Bergson nu greşeşte definind astfel cele două abordări ale realului, dar am greşi noi reducând bunul simţ şi nesimţirea la o simplă atitudine a raţiunii practice faţă de real. Ele nu sunt doar manifestări tranzitorii ci pot deveni stări habituale.
Dar textele lui Bergson sunt relevante pentru fundamentul lor: bunul simţ izvorând din deschidere, nesimţirea din egoism, socotind realul la cheremul propriului nostru Ego.
Când facem referire la bun simţ, ne place să-l legăm de buna creştere, iar când tratăm pe cineva de nesimţit ne raportăm adesea la lipsa lui de educaţie.
Pentru Bergson termenii au alte valenţe, sunt tipare intelectuale, pentru noi românii sunt mai degrabă matriţe comportamentale, dar între cele două viziuni nu există o incompatibilitate radicală ci o complementaritatate perfectă.
Bunul simţ bergsonian este occidentalul Common Sense cu adânci rădăcini în antichitatea greco-romană, iar nesimţitul franţuzesc insensé e relativul lui insipiens, insane de la insanity, madness.
Sensus communis, common sense, bon sens, sens commun, Gemeinsinn, desemnează o relaţionare a ideilor cu experienţa umană, o formă de cunoaştere obţinută prin socializare, regrupând elemente transmise într-o societate dată, norme, valori obşteşti general acceptate a căror refuz antrenează în general excluderea sau marginalizarea în cadrul colectivităţii,
Pe meleagurile noastre, bunul simţ este cu precădere circumscris în limitele raporturilor interumane, apucăturile şi purtarea semenilor noştrii fiind calificate în funcţie de regulile comportamentale unanim admise, iar nesimţirea este privită drept o abatere de la consuetudini.
Ambele viziuni au legitimitatea lor. Existând două tipuri de bun simţ, un bun simţ raţional, expresie a logicii naturale şi un bun simţ practic, raportarea personală la nişte norme moştenite, cel de al doilea fiind consecinţa celui dintâi. De aceea nu există bun simţ sau nesimţire independent de raţiune.
Bunul simţ ca şi nesimţirea se raportează la raţiune, fiind definitorii pentru oameni, nu şi pentru restul vieţuitoarelor, postulând natura umană, ba chiar şi viaţa pentru că e greu să fii bine simţit sau nesimţit dacă eşti mort. Pe plan intelectual este expresia raţiunii flexibile în contact permanent cu realul şi cu mutaţiile lui permanente, iar pe plan social ajustarea raporturilor cu ceilalţi după nişte cutume validate de inteligenţa înăscută.
Cât despre nesimţire, considerată din punct de vedere raţional este încercarea de a subjuga realul propriului EU modelator, în funcţie de idei preconcepute, o incapacitate de a se sincroniza cu dinamica existenţei, o formă de handicap mintal rezultat dintr-un egoism speculativ, manifestându-se practic prin respingerea sistematică a politeţei şi regulilor îndătinate de convieţuire socială. (va urma)
Nou articol pe blogul de protocol ecleziastic
27 Aug 2010 Leave a Comment
Linkul către blog se află pe coloana alăturată. Articolul este plin de detalii plictisitoare, în cazul în care nu aveţi parte de relaţii protocolare cu vreo instituţie bisericească , nu vă recomand să îl citiţi, conţine prea multe detalii de ordin tehnic.
Tot ceea ce ţine de protocol va fi postat pe blogul respectiv.
http://sorinseviciuprotocol.wordpress.com/2010/08/27/norme-generale-observatii-preliminarii/
Pluralul binelui 2
13 Aug 2010 3 Comments
Ce veselă sâmţâre atunci când se naşte prunc! Nou născutul deschide ochii, iar lumina soarelui şi-n lipsă becurile neoanelor maternităţii îl întâmpină negreşit zicându-i : “Bine ai venit!” Fericiţii părinţi îl privesc cu ochi lăcrămoşi şi-l sorb din priviri, sunt mândri de el, sunt mândri de ei…
Ceea ce pruncul nu ştie, căci e nevârstnic, ceea ce părinţii surprinşi de fericire n-ar gândi nici de-ar fi filosofi e că gingaşul plâns al firavei fiinţe e primul strigăt al unui viitor plătitor de taxe: “Iată-mă!”
După ce am insistat atât de puţin asupra fericitului moment, haideţi să zăbovim mai mult supra unui adevăr incontestabil. Societatea se îmbogăţeşte cu un membru. Din prima clipă a vieţii pruncului se-ncheie un contract pe care nimeni nu-l conştientizează: Pruncul n-a cerut să se nască, dar s-a născut. Neavând vârsta raţiunii nu poate să consimtă, dar de semnat tot îl semnează. Nici măcar părinţii atunci când îl aduc pe lume nu conştientizează faptul că încheie implicit un contract cu statul, dar chiar în clipa de bucurie a naşterii subscriu inconştient, dar nu mai puţin valid la o realitate concretă, copilul devenind membru al unei obşti ale cărei reguli va trebui să le respecte în virtutea propriei sale existenţe. Sigur, nu vorbim de un consimţământ actual, conştient, declarat, probozit sau de un asentiment intern la această adeziune. Omul trăieşte în societate din timpuri imemoriale iar status naturae, starea de natură pură a cărei existenţă nu va putea fi dovedită niciodată, rămâne obiectul speculaţiei filosofice.
Pruncul se naşte iar Căpcăunul îl înghite. O realitate artificial constituită absoarbe omul real.
“ NATURE (the art whereby God hath made and governs the world) is by the art of man, as in many other things, so in this also imitated, that it can make an artificial animal. (…)For by art is created that great LEVIATHAN called a COMMONWEALTH, or STATE (in Latin, CIVITAS), which is but an artificial man, though of greater stature and strength than the natural, for whose protection and defence it was intended. “ Thomas Hobbes, Leviathan or The Matter, Forme and Power of a Common Wealth Ecclesiasticall and Civil
Nu are nici un rost să discutăm aici dacă omul trăieşte prin natură sau prin constrângere în societate, dând dreptate lui Hobbes sau lui Aristotel. Trăim în societate, iată un adevăr incontestabil iar societatea trebuie să funcţioneze. Omul, “ for whose protection and defence it (statul) was intended. “, renunţă la anumite drepturi fundamentale în favoarea statului, cum ar fi acela de a-şi face singur dreptate, în favoarea Binelui Comun, lăsând statului grija de a-l proteja.
Drepturile Omului aşa cum le cunoaştem nu decurg direct din natura umană, care nu le postulează în mod necesar, ci sunt rezultatul unor convenţii ale oamenilor ca membrii ai societăţii, fiind asumate şi proclamate de către structurile de organizare umană.
Există însă două drepturi fundamentale ale omului la care nimeni nu a renunţat şi nu poate fi obligat să renunţe, dreptul la viaţă şi prima lui consecinţă, dreptul la proprietate, pe care statul nu numai că nu are dreptul să le încalce, dreptul la viaţă, el însuşi ca structură artificială nefiind dătător de viaţă şi dreptul la proprietate pentru că în virtutea contractului social statul are obligaţia de a aplica şi a promova justiţia distributivă şi comutativă.
Din punct de vedere al naturii, omul nu este subiectul unei evoluţii, fiind doar accidental (în sensul aristotelician al termenului) perfectibil, statul însă made by the art of man poate fi subiectul unor mutaţii liber consimţite de ansamblul indivizilor cu condiţia ca scopul în care a fost creat, adică binele comun să nu fie afectat.
Ca atare, pruncul născut, chiar dacă nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să facă parte din societate, va fi obligat să facă parte dintr-o structură care pe lângă facilităţile pe care le oferă, impune şi anumite obligaţii.
Este statul un bine sau un rău necesar? Cred că ne este indiferent. Trăim într-un stat pe care nu trebuie să-l iubim, nefiind altceva decât o creatură artificială. Dar, trebuie să ne supunem legilor lui atâta timp cât acestea sunt în favoarea binelui comun. Sfântul Toma de Aquino ne învaţă că legea este o ordonanţă a raţiunii dată în favoarea binelui comun “lex est quaedam rationis ordinatio ad bonum commune”. Dacă unul din termenii definiţiei este viciat, legea care este “legitima auctoritate imposita”, nu poate fi considerată decât un diktat al unei autorităţi despotice şi imbecile, iar prin actul promulgării autoritatea îşi pierde legitimitatea, pricipele transformându-se ipso facto în tiran.
Legitimitatea autorităţii este strâns legată de modul în care conducătorul administrează afacerile care vizează binele comun al societăţii, o autoritate ineficientă riscând să piardă susţinerea particularilor. Autoritatea este de drept divin dar nu direct, ea rezidă în indivizii care o deleagă, care aşa cum au delegat-o o pot şi retrage.
Pentru binele comunităţii, statul are dreptul să statornicească biruri şi impozite. Prima îndatorire a statului este de a promova justiţia, întrucât acesta este primul drept la care renunţă implicit individual prin angrenarea sa în organismul social. Hobbes are o observaţie foarte pertinentă: “equal justice includes the equal imposition of taxes. The equality of taxes doesn’t depend on equality of wealth, but on the equality of the debt that every man owes to the commonwealth for his defence and the maintenance of the rule of law.”
Sigur, partidele politice au viziuni diferite asupra acestui subiect, dar pricipiul rămâne acelaşi, domnia legii nu poate fi asigurată decât prin tratamentul egal faţă de toţi particularii. (va urma)
Pluralul binelui
12 Aug 2010 13 Comments
Limba română, oricât de bogată ar fi, nu are plural pentru bine deşi are plural pentru adevăr. Binele şi adevărul, din punct de vedere metafizic sunt nişte “atribute” extrem de generale, depăşind orice categorie logică sau metafizică, fiind convertibile cu fiinţa însăşi. Ele sunt ceea ce vechii scolastici numeau “transcendentalia”, transcendentalii.
Dezvoltarea empirismului în epoca modernă a dus la colapsul metafizicii şi ca atare la o lipsă de interes faţă de tot ceea ce e strict speculativ. Dar o abordare metafizică a realităţii ne poate ajuta să rezolvăm anumite probleme de ordin semantic cu implicaţii sociale extrem de profunde, a căror implicaţii sunt evidente în tabloul societăţii româneşti contemporane.
Cerându-vă iertare pentru divagaţiile, nu chiar inutile după cum vom vedea mai încolo, voi explica ce anume doresc să demonstrez.
Binele nu are plural pentru că e unul singur. Nu ne referim aici la un adverb ci la un substantiv, un nume care desemnează un atribut al fiinţei, în esenţă neutru şi suprageneric.
Omul este o unitate ontologică, un Unu, care tânjeşte după Bine, care este finalitatea ultimă a naturii umane.
Omul este o fiinţă socială născută şi angrenată într-o structură socială, o comunitate de indivizi care are propria ei finalitate, tinzând spre un bine comun.
Iar dacă binele comun nu este neapărat suma binelui tuturor indivizilor (deşi sub multe aspecte poate fi considerat şi astfel), nu se poate ca acesta în mod constant să prevaleze asupra binelui personal întrucât un sistem social există pentru ca prin realizarea binelui comun să fie promovat binele personal.
In caz contrar, societatea îşi pierde finalitatea, nerespectând nescrisul contract social, iar individul ca atare are dreptul legitim să nesocotească îndătinatele clauze “contractuale” în încercarea de a realiza propriul său bine,
Individul nedreptăţit în finalitatea lui de către societate, nu are decât trei opţiuni:
- Să se mute în altă societate în care din binele comun să rezulte binele său personal.
- Să renunţe la binele său personal, drept inalienabil care decurge din propria sa natură în numele unui pretins bine comun.
- Să promoveze binele său personal în cazul în care este înşelat de sistem.
Sistemul are în schimb doar două opţiuni:
- Să se reformeze din punct de vedere structural astfel încât din mult clamatul bine comun să rezulte în mod necesar binele indivizizilor care compun societatea.
- Să se impună silnic, prin tiranie călcând în picioare noţiunea de bine comun şi drepturile fiecărui individ în parte, prin motivaţii în general de ordin ideologic.
In cazul din urmă sediţiunea poate fi considerată drept opţiune legitimă, o justă revoltă împotriva unui stat care încalcă principiile de bază ale dreptului natural, putând duce la reformarea sistemului statal. Din păcate în România revoluţia din decembrie nu a schimbat decât declarativ sistemul, vechile structuri mentale rămânând neschimbate.
Prezentul articol nu este un eseu antisocial, dimpotrivă. O comunitate umană fără o riguroasă structură organizatorică ar fi pradă conflictelor de interes, trăind într-un permanent război “bellum omnium contra omnes”. Mai mult, întoarcerea omului în “status naturae” ar fi în condiţiile actuale nu doar nedorită ci şi irealizabilă.
Ca atare nu anarhia ci o reformă socială autentică este soluţia, pentru armonizarea binelui comun cu cel al individului, din care să rezulte binele general.
Intr-unul dintre articolele mele precedente inventasem un barbarism, pluralul Aradului, un Arad, doi Arazi. In cazul binelui nu voi face acelaşi lucru. Trebuie să existe doar un Bine iar acela să fie al tuturor. Pentru că lezarea constantă a binelui personal, poartă ipso facto atingere binelui comun.
Proasta chivernisire a afacerilor de obşte, pe lângă faptul că este dăunătoare binelui comun, produce o catastrofă la nivelul binelui individual. Birurile, taxele, impozitele suplimentare, percepute în numele binelui comun pot duce la scăderea dramatică a nivelului de viaţă al majorităţii indivizilor. Dacă am încerca să prezentăm binele comun drept o sumă a binelui indivizilor (deşi binele comun nu este reductibil doar la aşa ceva), am vedea că nisi măcar binele comun nu mai este promovat.
Dacă oprirea salarului lucrătorilor, asuprirea văduvei şi orfanului, la care putem adăuga şi noua categorie socială a pensionarului, care după ştiinţa mea sunt reputate de către Biserică drept păcate strigătoare la cer, sunt o soluţie pentru salvarea binelui comun, ce va fi oare cu binele fiecăruia? (va urma)
Adio catârgire ! ( Corul filarmonicii )
06 Aug 2010 20 Comments
in arad, cor, cultura, filarmonica, manelari, seviciu, societate
Regăsindu-mi unul dintre articole pe pagina de Web a filarmonicii http://www.filarmonicaarad.ro/index.php , mi-am dat seama că, de bine de rău, problemei corului i s-a găsit o rezolvare. A fost salvată filarmonica, aşijderea teatrul … iar colhozul cultural,
care nu-i o speranţă pentru cultura arădeană ci un coşmar din vremea lui Aron (Aron Pavel prim secretar PCR Arad) , zace cu aripioarele frânte pe fundul prăfuit al cutiei Pandorei pe care nimeni nu se mai încumetă să o deschidă,
Requiem for a dream sau parastas pentru un monstru mort în faşă? Astăzi nu ne mai pasă, bomboana de pe coliva avortonului lepădat printr-o înţeleaptă decizie o va pune istoria.
Doamna Tălmaciu spune cu mult rezon : „ Dacă instituţiile de cultură se comasau, se ajungea la o autodesfiinţare ”. Aşa şi este. O uniune adulteră a Muzelor şi Artelor frumoase
ar fi dus la catârgirea (scuzaţi-mi barbarismul, l-am luat pe catâr, equus mullus, ca radical şi-am inventat oribilul cuvânt) civilizaţiei de pe malul Mureşului.
Dar, dacă pentru Biserică, mariajul între consângeni (consangvini) nu-i slobod, administraţia a preluat analogic acest precept, neîngăduind o împreunare care ca şi în cazul oamenilor ar fi produs în mod inextricabil degenerarea instituţiilor şi à la longue la dispariţia lor, catârul nefiind prolific.
Opt posturi restructurate
“ De asemenea, directoarea mai doreşte, să comunice că în acest moment, în urma discuţiilor consultative dintre Primărie şi instituţiile de cultură, conform solicitărilor Primăriei, în cadrul Filarmonicii mai trebuiesc restructurate opt posturi. „Acest lucru desigur că nu mă bucură, însă având în vedere situaţia de la care s-a pornit în discuţii, consider că acesta este cel mai bun rezultat la care s-a putut ajunge, pentru că, din păcate, Filarmonica nu a fost inclusă pe lista instituţiilor exceptate de la efectele Ordonanţei”, a mai declarat Rodica Tălmaciu. Autorităţile locale spun că nu se va mai trece la nici o disponibilizare în structura Primariei Arad. Acest lucru este posibil datorită faptului că instituţiile de cultură sunt exceptate de la prevederile Ordonanţei 63, fapt care va duce ca nici un funcţionar public din instituţie să nu mai fie afectat de normativul stabilit de Guvern pentru Primăria Arad şi anume de 699. La Arad este vorba despre Teatrul Clasic, care nu a mai intrat în calculele ordonanţei de urgenţă, deoarece este înfiinţat prin Hotârârea Consiliului de Miniştri. Edilul şef al Aradului spune că se va prezenta o organigramă cu un număr mai mic de posturi şi că se vor tăia doar posturile care ar trebui înfiinţate şi care au fost ţinute vacante pentru a nu creşte schema de personal. “
Opt posturi restructurate…
E trist, dar în comparaţie cu alte oraşe am scăpat foarte uşor. “… consider că acesta este cel mai bun rezultat la care s-a putut ajunge “ Doamna directoare are dreptate, e greu de crezut că s-ar fi putut obţine mai mult, acolo unde alţii au pierdut totul. Afirmaţia Doamnei Tălmaciu mă face să reflectez la Theodiceea lui Leibniz, “ nous vivons dans le meilleur des mondes possibles, into the best of all possible worlds “ .
Dar în definitiv nu e mai bine să avem o cultură zgâriată decât una ciuntită ? ” Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes “. Comparativ cu ceea ce s-a întâmplat la Constanţa unde s-a desfiinţat tot ceea ce putea fi dărâmat legal, ca să nu mai amintim faptul că s-a trecut şi la colectivizare, autorităţile arădene au procedat corect.
Este de înţeles, în Arad, oraş cu o incontestabilă tradiţie culturală nimeni nu vrea să-şi lipească infama etichetă de asasin al civilizaţiei.
In urmă cu o lună am sperat împotriva speranţei, contra spem speravimus. Am continuat să sperăm împotriva evidenţei pe care o experimentam alături de alte oraşe a căror colaps cultural ne oferea ameninţător o sumbră perspectivă. Iar nădejdea noastră nu a fost zadarnică.
Dar, am câştigat pentru că în Arad a existat voinţa de a lupta. Suntem răniţi dar victorioşi, victorioşi dar răniţi, las ordinea la aprecierea Dumneavoastră. O plăpândă victorie împotriva colosului cu picioare de lut al MANELISMULUI, care oricât ar părea de puternic nu este invincibil. Si, contra spem in spe credentes, vom apuca poate şi ziua în care, Hidra Cocălară
se va prăbuşi în puturoasele ape ale anonimatului şi ale uitării.
